Despre țara culturii

“Prea departe-n viitor zburat-am: fiori m-au străbătut.
Și când rotitu-mi-am privirea, iată! acolo timpul fostu-mi-a singurul contemporan.
Atunci zburat-am îndărăt, acasă – și tot mai grabnic:  așa ajuns-am la voi, oamenilor de azi, și-n țara culturii.
Pentru-ntâiași dată adusu-mi-am un ochi pentru voi și-o binevoitoare dorință: adevăr grăiesc vouă, cu dorul în piept venit-am.
Dar care-i povestea? Oricât mă temeam, – izbucnii în râs! Niciodată ochiul meu n-a mai văzut ceva atât de pestrițat!
Râdeam și râdeam, în vreme ce picioru-mi tremura, și inima la fel: “Aici fără-ndoiala, e patria tuturor oalelor cu vopseli!” zisei.
Boiți cu cincizeci de pete pe chip și mădulare: așa ședeați, spre mirarea-mi, oamenilor de azi.
Și-n juru-vă cu cincizeci de oglinzi ce măguleau și vorbeau în spate jocul vostru de culori!
Adevăr grăiesc vouă, voi n-ați putea să purtați nicidecum o mască mai bună, oamenilor de azi, decât propriul vostru chip! Cine v-ar putea cunoaște?
Umpluți de semnele trecutului, și chiar și-aceste semne-acoperite cu semne noi: așa v-ați ascuns voi bine de cititorii de semne!
Și chiar de-ai fi cercetător de rărunchi: au cine mai crede cu-adevărat c-aveți rărunchi? Din vopsele și bucăți de hârtie lipite parcă ați fi plămădiți.
Toate vremurile și neamurile se văd ca un ghiveci sub vălurile voastre; toate datinile și credințele vorbesc din gesturile voastre un grai ca un ghiveci.
Acela ce v-ar lipsi de văluri și pelerine și culori și gesturi: s-ar alege, nici mai mult, nici mai puțin, cu ceva ce i-ar ajunge ca să sperie cu asta păsările.
Adevăr grăiesc voua, eu însumi sunt speriată pasăre ce v-a zărit odată despuiați și nevopsiți; și, când scheletul vostru-mi făcuse cu mâna semne drăgăstoase, luatu-mi-am zborul.
Mai bine-aș vrea să fiu lucrător cu ziua pe tărâmul celălalt și la umbrele de altădată! – mai plini și mai zdupeși ca voi, pe cinstea ea, sunt cei din cea lume!
Aceasta, chiar aceasta-i amăreala din pântecele meu, că nu vă sufăr nici goi, nici în veșminte, oamenilor de azi!
Toate neliniștile viitorului și tot ce-a-nfiorat vreodată păsările rătăcite, adevăr grăiesc vouă, sunt mai liniștitoare și mai prietenoase decât “realitatea” voastra.
Căci voi așa grăiți: “Reali pe deplin suntem noi, și fără de credință și deșartă credință”. Așa vă umflați în piept – și vai, chiar lipsindu-vă pieptul!
Da, cum ați putea să credeți, pestrițaților? – voi care sunteti icoană a tot în ce s-a crezut vreodată!
Umblătoare dezmințiri ale credinței înseși sunteți voi, și cotonogirea tuturor gândurilor. Nevrednici de crezare: așa numescu-vă eu, realilor!

Așa însă am s-o las mai ușor cu voi, căci greul eu îl am de purtat; și ce m-ar stânjeni ca niște gândaci si fluturași s-ar mai așeza pe bocceluța mea?
Adevăr grăiesc vouă, cu-atâta n-o să mi se facă mai grea! Și nu de la voi, oamenilor de azi, mi se va trage marea vlăguire.
Vai, pe unde să mă mai sui acuma cu dorul meu? Din munții toți mă uit eu după țări ale tatălui și țări ale mumei.
Dar o patrie n-am găsit nicăieri: neașezatu-s în nici o așezare, și lângă orice poartă stau să plec.
Străini sunt pentru mine, și-o bătaie de joc, toți oamenii de azi, înspre care, nu de mult, îndemnatu-m-a inima; și-alungatu-s din țările tatălui și țările mumei.
Așa că mai îndrăgesc doar țara copiilor mei, cea nedescoperită, din marea cea mai de departe: pe ea le cer vântrelelor mele s-o caute și s-o caute.
În copiii mei doresc să-ndrept neajunsul că eu sunt copilul străbunilor mei: și-n tot viitorul – acest prezent!”

Așa grăit-a Zarathustra.

Advertisements

Băiatul și cufărul de aur

Socrate s-a născut într-un sătuc nu departe de un vechi oraș din care acum au mai rămas doar ruinele. Fiind sărac, acesta nu a avut niciodată prilejul de a călători dincolo de granițele localității sale; chiar și așa, el nu a dus niciodată lipsă de cele necesare omului pentru a trăi o viață fericită. Era iubit de familia sa, avea prieteni și un talent înnăscut pentru calcule. Localitatea fiind mică, iar acesta dând dovadă de o neasemuită energie de spirit, cunoștea toți localnicii și se bucura de respectul lor. Însă Socrate avea și un defect. Bunicul său, Theodosie, avea reputația de mare explorator. În realitate era, de fapt, un spirit liber – un om care toată viața sa a trăit doar pentru aventură. Era totuși un om cumsecade și respectat de toți, mai cu seamă de nepotul său Socrate, care îl idolatriza. De fiecare dată când acesta se întorcea din câte vreo peripeție, își așeza nepotul pe genunchi și îi povestea ore în șir. Curios din fire dar și ațâțat de minunățiile bunicului său, în timp, în sufletul lui Socrate, acea goliciune tipică omului, crescu.

Theodosie muri într-o vară pe când iubitul său nepot avea 16 ani. Multă lume l-a jelit, dar în timp, luându-se cu alte treburi, localnicii au uitat de el. Socrate a încercat și el să facă la fel, însă acea goliciune nu îi dădea pace. Adesea, stând pe deal după apusul soarelui, contempla nenumăratele aventuri pe care și le amintea de la bunicul său. Vrăjit de aceste închipuiri care i se formaseră în minte, acesta se hotarî într-un final să plece în căutarea vestigiilor neamului său. Nu anunță pe nimeni; își luase ceva provizii pentru drum, și trezindu-se cu noaptea în cap, apucă pe drumul către vechiul oraș distrus în razboi. Ruinele l-au surprins. Ieșind pentru prima oară în lume, Socrate era fermecat de fiecare lucru nou pe care îl întâlnea. Se minuna de magnitudinea distrugerii provocate, de puținii oameni care au mai rămas în acel loc și de felul în care își administrau aceștia viața. Le asculta tuturor poveștile cu nesaț și le citea pe chipuri algoritme. Începea să vadă legături între poveștile acestora și propria sa identitate, ascunsă sub multele straturi ale obișnuinței. Însă pe măsură ce simțurile îl ajutau să acumuleze noi informații, acesta începuse să își piardă răbdarea. Poveștile i se păreau acum banale, oamenii seci și simpli, realitatea absurdă și mai mult decat orice, acel gol în suflet care cândva îi alimenta curiozitatea, acum îi oferea doar neliniște. Fără să își dea seama, își întipărise în minte un obiectiv: va căuta sublimul, și-l va ține alături chiar dacă i-ar lua toata viața; de altfel, gândea el, ce rost avea să trăiască dacă această scurtă experiență pe care o numim viață, ar fi plină doar de iluzii și lucruri neînsemnate. Cutreieră acel mic univers și adună o sumedenie de lucruri, însă pe masură ce găsea obiecte noi, pe cele vechi le lăsa în urmă. Într-o zi, scormonind printre ruine, găsi un cufăr poleit cu aur. Era un obiect mic și nu prea greu. Îl luă în brațe și îl cercetă o vreme. Părea vechi, aproape antic: plin de cute și cu un lacăt ruginit, dar cu un mecanism complex. A spart lacătul cu greu, dar când privi înăuntru, acesta era gol. Înafara unor inscripții pe care nu le putea descifra nu se găsea nimic, însă Socrate simți că acele inscripții erau tocmai ceea ce căuta el – niște scrijelituri în lemn. Din acea zi s-a străduit să le înțeleagă, să le ofere un sens statornic.

S-a întors cu el în satul natal care acum i se părea atât de straniu. Oameni pe care credea că îi cunoaște păreau acum niște năluci. Oameni pe care îi iubea, persoane a căror caracter l-au inspirat cândva, îl lăsau aproape dezgustat. Le-a prezentat tuturor cufărul dar nimeni nu părea să aprecieze adevarata valoare a acestuia. Râdeau de el, îl tratau ca pe un copil; “visătorul” îl strigau acum toți cei pe care obișnuia să îi respecte. În timp, s-a retras din ce în ce mai mult. Luându-și cufărul cu el, mergea la marginea satului lângă pădure și privea în adâncurile lui, prin inscripții. Prietenii, îndeosebi familia, începusera să intervină în viața lui într-un mod care îl irita. Încercau să îi explice că greșește, că își irosește timpul și energia. I-au prezentat soluții, apoi au încercat să i le impună – lucru care l-a distanțat și mai mult. La început, fiind suficient de naiv încât să creadă că din iubirea ce i-o poartă, l-ar înțelege sau măcar l-ar accepta și l-ar lăsa în tihna ce și-o găsise, încerca să le descrie comorile pe care le aflase în această excursie. Mai apoi a ajuns la dureroasa concluzie că trebuie să aleagă, iar alegerea pe care o făcuse nu a fost pe placul celor dragi. Unul câte unul au dezertat până când, dupa nu mult timp, doar un prieten i-a mai rămas. Acesta, deși nu îl înțelegea, din motive ce poate nu pot fi explicate în simple cuvinte, i-a rămas fidel. Împărțea singurătatea cu Socrate și îi asculta poveștile; în toți acei ani grei și lungi nu l-a părăsit niciodată. Iar când Socrate părăsi această lume, prietenul său făcu întocmai cum a fost instruit. L-a înmormântat într-un loc obscur la marginea satului și i-a pus cufărul în brațe, iar pe mormânt a lăsat o piatră funerară pe care scria doar atât:

Cel ce se va îndupleca să se avânte în străfundul întunericului,
Lepădându-și tot ce îi e drag,
Scormonind prin hău și mâl și viermi,
Găsiv-a grea comoară și amară.
Căci urât e adevărul, dar măcar e sincer;
Și nerod e cel ce în posesia unui astfel de prieten,
Va șovăi și-i va întoarce astfel spatele.

Disappointment… or not?

It’s been more than 25 years since the revolution has happened in Romania. A revolution that was supposed to open-minds, free-spirits and bring-hope… a revolution that would end communi…

Source: Disappointment

Ok, so I saw this and couldn’t help myself… Otilia beautifully writes here the average concerns of maybe a lot of romanians, but as I read the blog, I found that some arguments and ideas do not work for me. I also felt that the article’s mood regressed towards the end.

I think there are a lot of things to fuel our hopes, and this comes from a person who spends most of the time exclusively alone, who doesn’t watch/read the news and takes almost no notice of national/international politics. Maybe sometimes all we need to do is just distance ourselves from something and try to see things objectively. Sure there are a lot of prejudiced twats, in fact most of us are this way (more or less) and that is none of our fault. If we look at history, we can see why we are this way. There is no shame nor pride in who we are. We just are.

Although things did not change immediately after the revolution (which was to be expected), it seems that we are beginning to make progress now, and by that I’m saying that it should, by now be obvious. Every change in history happens over a long period and it takes into account so many circumstances. For example, most of my generation was influenced very early by american culture through television, books and especially music (which explains why we use so much english). But even an ignorant such as me, happens to come across the need for self knowledge at some point. And in that need one also stumbles into the roots of culture, that fragile and beautiful thing that got battered so many hundreds of years from every side and still holds itself upright and proud. It may lack self esteem, but a part of it’s unconscious accepts the fact that those scars are the ones that make it so beautiful.

I am not a patriot; never was, never will be. Like so many humanitarians across history, I feel that my place is where I choose to be and my duty is always towards humanity as a whole. But as I got a bit wiser over the years, as the american dream faded away in a morning in college, I accepted the reality that Romania is a beautiful country with beautiful people. I accepted the fact that I may as well live here.
I remember when I used to write punk songs that were actually a mixture between black, thrash and alternative metal. That attitude, was in a way just like the rants on facebook, vlogs, blogs or television. It was my way of saying that this country sucks and that I can’t wait to jump unto the shoulder of fame and leave this shithole. Maybe most of us think this way deep down, but that is just another perspective, no more true or false than any other.

We could still create a country the way we want it; it won’t be easy but it’s also not impossible. Instead of bashing our heads against the walls of this labyrinth, we could use our reason to find a way out. Everyone has a role in society, a place where one fits perfectly by being authentic (even if, like me, that person requires “A Room of One’s own”). I have hope that now, after all these years, more and more people will see that reforms are needed on every aspect of society. In our country everything is old because those who care, can’t and/or don’t know how; those who can, don’t know how and/or don’t care and so on… But as everything that is known to mankind can be changed, so can society-all we have to do is find a way to combine the:

I care;

-I know how;

-I can.

Sincerely, t.R. Atom!

Tír fo Thuinn

“I feel the call and only a distant part of me fights it. I feel the voices, all of them, seducing me with sweet promises. The song comes from beneath the water, muffled melodies that give a will of their own to my limbs. The wind is quiet! The trees are asleep!

Oh sweet drink of culture, your waters pour once more from the great depths of the mountain. I drink as though I’ve never drank before! Great gulps-the essence falling through my empty, parched throat. I look around. The trees are asleep! The wind is gone!

The sun shines on the horizon and up in front, the land is green and the ice has melted. The song comes from the water! I think I discern a pattern in the song, it gives me the impulse to look back. I give in to it. The beautiful wood is silent in its sleep, but not the roots of the trees-they ache and throb inside the black moist earth. I raise my head to smell the wind. It’s only a mild scent of pine-a bit tingly but still comfortable.

My heart rushes as I see the view above the lake. I think I spot a siren hiding behind the rock over there! The song, it enthralls me; my body moves above the ice. The voices are now distinct, each instrument-a distinct perspective. I try to listen to each at its time. There’s no sight of the trees and to the wind I give no thought.

The nimph comes out from behind the rock and starts singing. Her voice is a little shrewd; not enough to scare me while trying to ascertain a small authority in the exchange. She moves towards me; slowly, steadily. The words are in an other language, but the tone… the melody… The same wind that brings her song to me, plunges in and out of her orange hair. Her dark eyes stare directly into mine-I think she doesn’t see the trees behind me.

I’m still moving towards her-bare feet sliding; her tail sliding on the uncertain ice. We touch our hands; lock our eyes and engage in the dance. I never knew I could dance, it’s been so long… I barely notice the wind and neither of us even suspects the crawling roots.

The dance becomes intense but then we stop, unsure of the next step. We look ahead for a a few long seconds. We are so close to coming clear of the ice… I think she sees the roots coming from behind me. Now the wind pushes me back from her and in it I can hear her whisper: Come with me!”

So this is a dream I had the night before and I’m a bit glad that I woke up before the terror could fully take hold of me. I shall try not to think of it…

Yours truly, Oliver!

Oh Persephona, the spring will come again…-and maybe next winter will be beautiful

Hello Atom’s! I have wanted to tell you about a song I heard one of these days and since Oliver is not around, I might as well do it.

First, I suppose I should tell you how the song came to be. To be honest, we (here at theRandomAtom) have given ourselves the challenge of writing a story (not per week as the challenge said initially but) in two weeks or as long as it takes. And the first theme in this challenge is the story of a scar, be it physical or emotional. We thought for a while of a scar worth the bother and found none, but last Sunday as I walked through the park with Oliver, a gust of wind stuck to us and when I took notice of it, I focused my mind to the present to observe. It had a sound of its own, an entire symphony at times. That’s when I knew it was Euterpe, daughter of Zeus and Mnemosyne, playfully hiding among the falling snowflakes. And then, maybe because she is a nimph from Ancient Greece, I thought of how Oliver would sing that story the gust of wind spoke of. He loved to listen to the bards when he was little, and most of them sang about the glorious ancient days. Of romantic tales and tragedies that gods took part in. He had always been this way, Oliver…

So I told him what I saw and since we’re such good friends, he didn’t even think I’m crazy-which I may as well be… Instead we talked for a while of how winters were in our youth, and how nostalgic it was now to see everything so gray and cold. There was some snow but we thought of it as only a small remnant of the vast welcoming white we missed so much. Then we went to his home and I watched him as he wrote the song. I’ve listened to it, quite a few times-and I love it. He played what seemed to be the tale of goddess Demeter and how she wept for her daughter when Persephona was kidnapped by Hades. How she still ravages the land in winter when Persephona is bound to return to Hades. After all these years, would the betrayal that she felt still be a part of her nature? But what drives her?! Is it hope, for only hope can take one so far into madness…

But Oliver does not think this way. He did not break the pattern of the song to study it. He immersed himself into it completely. Carried by the wave of life that the nimph gave him, he threw himself into that Narnia and he came back taking it as it were-just another ordinary experience.

The story (a small part of it) that Oliver sang, began with the first departure between Persephona and Demeter after the kidnapping. Listening to the song I imagined the goddess of nature wave her hand looking into the distance, where the paling image of her daughter still remains. Then as she turns her head in anguish, leaves start to fall from her hair; as she walks, a carpet is forming behind her with the color of ripe oranges. And such is her sorrow that nature itself changes with her. Trees seem to lose their vigor and grow older, slimmer and shrivel. All gentle creatures run or fly towards safety-which is in front of the goddess; she would cry and with her head bowed ignore everything except the memory of her beautiful daughter. And as that image, that memory grows stronger and more nuanced in her mind,  a feeling of warmth and comfort settles in. Hope and love now overbearing, break the tears falling from her face, shattering them in mid air to form millions of snowflakes that will numb the suffering she left behind in her rage. O, how she raged when the sun told her of the cruel deed, but Zeus had heard her plead and given Persephona back to her. So it will be again in 4 months when she will greet her beloved in her arms. She will weep again but with joy, and all living things will come out from their hiding. Birds will sing and flowers will gently, ever so cautiously show their pretty faces again. But there were still 4 months to wait…

Oliver was now exhausted, he got drunk on that joy of promise Demeter had created for herself-so powerful was the song of the nimph. If he would have perhaps only tasted it instead of throwing himself in, perhaps he would have seen the state of decay which loomed over nature… But once he got drunk, the illusion took hold of him. Maybe the gods do not exist, or maybe Demeter got more bitter as hope left her gradually: for now it was dark outside, and except the wind and the barely falling snowflakes, these past few years were devoid of that comforting touch of mature winter. Maybe as the image of her daughter grew weaker in her mind, Demeter could never again summon the goodness in her to paint the pain in white.

The song Oliver wrote is his story, a story of hope and the angst of waiting for a loved one. This short lament is mine and maybe this is the scar I’ve been searching for-or rather an irritating blister that one pokes at even though one knows that’s a bad thing to do…

Have a wonderful new year, Gerald!

First blog post

Hello fellow atoms. There are thousands of things that I want to and will share with you along the years, but first I think it’s only fair to tell you who I am.

My name is not important, but you shall know me as Stihia, for I am the storm inside your heart, I am the fire that burns in the darkest corners of your mind. Some have called me a ghost over the eons, for I hunt relentlessly. I will bring your fears to life and  will turn you into your own worst enemy (don’t take it personal, it’s just my nature-a wretched creature of darkness and despair, cursed to roam in search of peace, always at a finger’s length from it, never able to grasp). I will often speak to you as Gerald, a voice of reason that you can relate to but never quite approve of. As a thinker, it is his duty to show you the truth as harsh as it is, for your feelings are the least of his concerns. And last, but probably the one you’ll meet more often is Oliver. I know him to be a gentle creature, a passionate soul. A man of noble heart that seeks solace in truth and happiness in the beauty of things. He is an artist himself which makes him naive-you will perhaps forgive this of him as his intentions are, at the least, as pure and innocent as the human nature allows one to be.

With this in mind, I welcome you into this space of mine where my thoughts and feelings will take the shape of letters. This is my gift to you, my solace, my happiness and a way to materialize and keep my desires in check.

Yours truly, anotherRandomAtom!