Viața ca “joc și joacă”

Ca de obicei, nu fac ceea ce mi-am propus inițial. Așadar voi continua seria cu o propunere de împărăție.

Înainte de toate, simt nevoia să spun că mă consider o persoană educată – mai încet la minte dar educat. Și ca orice animal vorbitor, am și eu un oarecare respect de sine; astfel voi susține în cadrul societății de care aparțin, valorile și principiile cu care mă identific. Recunosc prin asta că sunt mândru de propria-mi credință/metafizică, și ce îmi alimentează și mai mult mândria este fulfillment-ul nevoii de apartenență.

V-ați dat cu siguranță seama până acum de faptul că sunt o persoană mediocră, ca majoritatea din voi. O ființă banală, un paradox. Un geniu clădit din defecte printre alte genii clădite din defecte. Îmi pun așadar o întrebare: de ce atâta animozitate, de ce competiție distructivă? E oarecum simplu. Nu toți am ținut pasul cu istoria. Da, tu ăla din BMW. Te crezi mai tare că știi sa inoti sau că o ai mare? Și ce dacă ai casa pe care ți-o dorești în timp ce eu scriu bloguri într-un balcon dărăpănat pe un smartphone luat în rate?

O persoană educată ajunge în timp să-și accepte condiția de factor istoric; însă am observat că subconștientul e cel care înțelege primul la unele persoane. Astfel oferă o senzație de neliniște și tulburare sufletească pe care ego-ul o filtreaza spre beneficiul său. De aceea, conștientă fiind, acea persoană se va minți pentru încă ceva timp că e ok, realitatea e așa cum crede. Nu e totul așa negru, oamenii sunt încă frumoși și că nu suntem singuri, avem părinți, prieteni, etc. Desigur, acesta este ego-ul care se luptă pentru supraviețuire. Numiți-o cum vreți; lepădarea de piele/piei, schimbarea la față, deschiderea celui de-al 3-lea ochi, al 7-lea sau marea bășină. Mie îmi place s-o numesc maturizare, sau chiar creșterea unei perechi. Adevărata maturizare, una spirituală dacă doriți…

Ca orice luptă perpetuă, e obositor. Iată astfel boli precum anxietate, depresie s.a. Însă odata trecut acest pod, omul se uită în spate și râde. Ce altceva poți să și faci? În definitiv țintești mereu spre propriu-ți ideal, dar te trezești că faci până la urmă ce poți. Și te plictisești, și vrei mai mult căci ai ambiție… Așa că îți cauți o casă, un loc în care să fii tu însuți printre ai tăi. Asta e ceea ce numesc eu societate. Ei te vor accepta așa cum ești și te vor susține în misiunea ta banală – crezi că vrei să salvezi lumea?! dragul de tine, tu de fapt cauți propria mântuire.

Dar cum familia modernă din păcate încă se mai împiedică în întuneric, ajung la principiul de bază al romantismului: omul când e fericit e mai bun, însă la necaz își vede de nevoi. Un sfat am și eu:

Controlează-ți frica (sau măcar încearcă); dacă îți e frică spune; dacă vezi lumina strigă și la altul, iar dacă își caută singur lumina lasă-l, e dreptul lui. Să pășim așadar tinându-ne de mână în întuneric, cum făceam când eram copii.

Advertisements