Despre țara culturii

“Prea departe-n viitor zburat-am: fiori m-au străbătut.
Și când rotitu-mi-am privirea, iată! acolo timpul fostu-mi-a singurul contemporan.
Atunci zburat-am îndărăt, acasă – și tot mai grabnic:  așa ajuns-am la voi, oamenilor de azi, și-n țara culturii.
Pentru-ntâiași dată adusu-mi-am un ochi pentru voi și-o binevoitoare dorință: adevăr grăiesc vouă, cu dorul în piept venit-am.
Dar care-i povestea? Oricât mă temeam, – izbucnii în râs! Niciodată ochiul meu n-a mai văzut ceva atât de pestrițat!
Râdeam și râdeam, în vreme ce picioru-mi tremura, și inima la fel: “Aici fără-ndoiala, e patria tuturor oalelor cu vopseli!” zisei.
Boiți cu cincizeci de pete pe chip și mădulare: așa ședeați, spre mirarea-mi, oamenilor de azi.
Și-n juru-vă cu cincizeci de oglinzi ce măguleau și vorbeau în spate jocul vostru de culori!
Adevăr grăiesc vouă, voi n-ați putea să purtați nicidecum o mască mai bună, oamenilor de azi, decât propriul vostru chip! Cine v-ar putea cunoaște?
Umpluți de semnele trecutului, și chiar și-aceste semne-acoperite cu semne noi: așa v-ați ascuns voi bine de cititorii de semne!
Și chiar de-ai fi cercetător de rărunchi: au cine mai crede cu-adevărat c-aveți rărunchi? Din vopsele și bucăți de hârtie lipite parcă ați fi plămădiți.
Toate vremurile și neamurile se văd ca un ghiveci sub vălurile voastre; toate datinile și credințele vorbesc din gesturile voastre un grai ca un ghiveci.
Acela ce v-ar lipsi de văluri și pelerine și culori și gesturi: s-ar alege, nici mai mult, nici mai puțin, cu ceva ce i-ar ajunge ca să sperie cu asta păsările.
Adevăr grăiesc voua, eu însumi sunt speriată pasăre ce v-a zărit odată despuiați și nevopsiți; și, când scheletul vostru-mi făcuse cu mâna semne drăgăstoase, luatu-mi-am zborul.
Mai bine-aș vrea să fiu lucrător cu ziua pe tărâmul celălalt și la umbrele de altădată! – mai plini și mai zdupeși ca voi, pe cinstea ea, sunt cei din cea lume!
Aceasta, chiar aceasta-i amăreala din pântecele meu, că nu vă sufăr nici goi, nici în veșminte, oamenilor de azi!
Toate neliniștile viitorului și tot ce-a-nfiorat vreodată păsările rătăcite, adevăr grăiesc vouă, sunt mai liniștitoare și mai prietenoase decât “realitatea” voastra.
Căci voi așa grăiți: “Reali pe deplin suntem noi, și fără de credință și deșartă credință”. Așa vă umflați în piept – și vai, chiar lipsindu-vă pieptul!
Da, cum ați putea să credeți, pestrițaților? – voi care sunteti icoană a tot în ce s-a crezut vreodată!
Umblătoare dezmințiri ale credinței înseși sunteți voi, și cotonogirea tuturor gândurilor. Nevrednici de crezare: așa numescu-vă eu, realilor!

Așa însă am s-o las mai ușor cu voi, căci greul eu îl am de purtat; și ce m-ar stânjeni ca niște gândaci si fluturași s-ar mai așeza pe bocceluța mea?
Adevăr grăiesc vouă, cu-atâta n-o să mi se facă mai grea! Și nu de la voi, oamenilor de azi, mi se va trage marea vlăguire.
Vai, pe unde să mă mai sui acuma cu dorul meu? Din munții toți mă uit eu după țări ale tatălui și țări ale mumei.
Dar o patrie n-am găsit nicăieri: neașezatu-s în nici o așezare, și lângă orice poartă stau să plec.
Străini sunt pentru mine, și-o bătaie de joc, toți oamenii de azi, înspre care, nu de mult, îndemnatu-m-a inima; și-alungatu-s din țările tatălui și țările mumei.
Așa că mai îndrăgesc doar țara copiilor mei, cea nedescoperită, din marea cea mai de departe: pe ea le cer vântrelelor mele s-o caute și s-o caute.
În copiii mei doresc să-ndrept neajunsul că eu sunt copilul străbunilor mei: și-n tot viitorul – acest prezent!”

Așa grăit-a Zarathustra.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s