Băiatul și cufărul de aur

Socrate s-a născut într-un sătuc nu departe de un vechi oraș din care acum au mai rămas doar ruinele. Fiind sărac, acesta nu a avut niciodată prilejul de a călători dincolo de granițele localității sale; chiar și așa, el nu a dus niciodată lipsă de cele necesare omului pentru a trăi o viață fericită. Era iubit de familia sa, avea prieteni și un talent înnăscut pentru calcule. Localitatea fiind mică, iar acesta dând dovadă de o neasemuită energie de spirit, cunoștea toți localnicii și se bucura de respectul lor. Însă Socrate avea și un defect. Bunicul său, Theodosie, avea reputația de mare explorator. În realitate era, de fapt, un spirit liber – un om care toată viața sa a trăit doar pentru aventură. Era totuși un om cumsecade și respectat de toți, mai cu seamă de nepotul său Socrate, care îl idolatriza. De fiecare dată când acesta se întorcea din câte vreo peripeție, își așeza nepotul pe genunchi și îi povestea ore în șir. Curios din fire dar și ațâțat de minunățiile bunicului său, în timp, în sufletul lui Socrate, acea goliciune tipică omului, crescu.

Theodosie muri într-o vară pe când iubitul său nepot avea 16 ani. Multă lume l-a jelit, dar în timp, luându-se cu alte treburi, localnicii au uitat de el. Socrate a încercat și el să facă la fel, însă acea goliciune nu îi dădea pace. Adesea, stând pe deal după apusul soarelui, contempla nenumăratele aventuri pe care și le amintea de la bunicul său. Vrăjit de aceste închipuiri care i se formaseră în minte, acesta se hotarî într-un final să plece în căutarea vestigiilor neamului său. Nu anunță pe nimeni; își luase ceva provizii pentru drum, și trezindu-se cu noaptea în cap, apucă pe drumul către vechiul oraș distrus în razboi. Ruinele l-au surprins. Ieșind pentru prima oară în lume, Socrate era fermecat de fiecare lucru nou pe care îl întâlnea. Se minuna de magnitudinea distrugerii provocate, de puținii oameni care au mai rămas în acel loc și de felul în care își administrau aceștia viața. Le asculta tuturor poveștile cu nesaț și le citea pe chipuri algoritme. Începea să vadă legături între poveștile acestora și propria sa identitate, ascunsă sub multele straturi ale obișnuinței. Însă pe măsură ce simțurile îl ajutau să acumuleze noi informații, acesta începuse să își piardă răbdarea. Poveștile i se păreau acum banale, oamenii seci și simpli, realitatea absurdă și mai mult decat orice, acel gol în suflet care cândva îi alimenta curiozitatea, acum îi oferea doar neliniște. Fără să își dea seama, își întipărise în minte un obiectiv: va căuta sublimul, și-l va ține alături chiar dacă i-ar lua toata viața; de altfel, gândea el, ce rost avea să trăiască dacă această scurtă experiență pe care o numim viață, ar fi plină doar de iluzii și lucruri neînsemnate. Cutreieră acel mic univers și adună o sumedenie de lucruri, însă pe masură ce găsea obiecte noi, pe cele vechi le lăsa în urmă. Într-o zi, scormonind printre ruine, găsi un cufăr poleit cu aur. Era un obiect mic și nu prea greu. Îl luă în brațe și îl cercetă o vreme. Părea vechi, aproape antic: plin de cute și cu un lacăt ruginit, dar cu un mecanism complex. A spart lacătul cu greu, dar când privi înăuntru, acesta era gol. Înafara unor inscripții pe care nu le putea descifra nu se găsea nimic, însă Socrate simți că acele inscripții erau tocmai ceea ce căuta el – niște scrijelituri în lemn. Din acea zi s-a străduit să le înțeleagă, să le ofere un sens statornic.

S-a întors cu el în satul natal care acum i se părea atât de straniu. Oameni pe care credea că îi cunoaște păreau acum niște năluci. Oameni pe care îi iubea, persoane a căror caracter l-au inspirat cândva, îl lăsau aproape dezgustat. Le-a prezentat tuturor cufărul dar nimeni nu părea să aprecieze adevarata valoare a acestuia. Râdeau de el, îl tratau ca pe un copil; “visătorul” îl strigau acum toți cei pe care obișnuia să îi respecte. În timp, s-a retras din ce în ce mai mult. Luându-și cufărul cu el, mergea la marginea satului lângă pădure și privea în adâncurile lui, prin inscripții. Prietenii, îndeosebi familia, începusera să intervină în viața lui într-un mod care îl irita. Încercau să îi explice că greșește, că își irosește timpul și energia. I-au prezentat soluții, apoi au încercat să i le impună – lucru care l-a distanțat și mai mult. La început, fiind suficient de naiv încât să creadă că din iubirea ce i-o poartă, l-ar înțelege sau măcar l-ar accepta și l-ar lăsa în tihna ce și-o găsise, încerca să le descrie comorile pe care le aflase în această excursie. Mai apoi a ajuns la dureroasa concluzie că trebuie să aleagă, iar alegerea pe care o făcuse nu a fost pe placul celor dragi. Unul câte unul au dezertat până când, dupa nu mult timp, doar un prieten i-a mai rămas. Acesta, deși nu îl înțelegea, din motive ce poate nu pot fi explicate în simple cuvinte, i-a rămas fidel. Împărțea singurătatea cu Socrate și îi asculta poveștile; în toți acei ani grei și lungi nu l-a părăsit niciodată. Iar când Socrate părăsi această lume, prietenul său făcu întocmai cum a fost instruit. L-a înmormântat într-un loc obscur la marginea satului și i-a pus cufărul în brațe, iar pe mormânt a lăsat o piatră funerară pe care scria doar atât:

Cel ce se va îndupleca să se avânte în străfundul întunericului,
Lepădându-și tot ce îi e drag,
Scormonind prin hău și mâl și viermi,
Găsiv-a grea comoară și amară.
Căci urât e adevărul, dar măcar e sincer;
Și nerod e cel ce în posesia unui astfel de prieten,
Va șovăi și-i va întoarce astfel spatele.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s