Oedip ad nauseam

Iată, “Omul Postmodern”!
L-am vizitat azi-noapte în cuștile lui:
același animal de atâtea mii de ani…

Și-a pus luminițe în verigile lanțurilor.
Când dă cu ghiarele în gratii
răsună muzica.

Dar toți privesc în sus;
toți privim în sus!

Soarele ne orbește.

Înainte să mâncăm mărul,
Poate vedeam sunete
în loc de raze orbitoare.

Ce fel de pară
trebuie să mâncăm
pentru a asculta din nou
râul curgând? :

-“Post-omul” nu se scaldă în râu;
el e parte din acesta,
nu așchie ce se zbate în aval.

-“Post-omul” nu zboară –
acesta plutește.

-“Post-omul” nu merge –
el construiește spirale spre zenit.

Trecutul e nadirul!

Advertisements

in lack of a better title…

What would nature be like, if us humans never existed?
Imagine a virgin forest, a dense green vastness that stretches beyond sight. The trees would be close to each other in some places; clearings here and there; and rivers that would flow through the forest creating foggy labyrinths. Small rodents would roam around. Birds would set up nests, high in the crown of these proud trees. But that, as poetic as it may sound, is just our perspective. How does it really feel to be Nature, without a single trace of one’s humanity? not a thought or even signs of it; no impression, thus no words. This I ask myself.

It is truly and utterly hard for me to imagine such a scene for an eternity. Is it because I love myself so much?! If there is a god – I muse – he’s surely the very ‘form’ of the ego. Over these thousands of years he had grown fond of what he had created. In his chain of thoughts, not a link is rusted with the stain of doubt. I am eternal – he thinks to himself and of himself. He isn’t wrong, of course; he created the world – at least the noumenal one. He had become so accustomed to his existence that he doesn’t even doubt it. (Except Descartes, that one almost knew how to doubt…)

I wonder if… in fact I’m pretty sure Jesus was the first (at least to my knowledge-) to grasp the idea of ‘übermensch’ – though it would not be called this way, of course… He might not be as natural as Zarathustra; but he did have his ‘Father’ entrusting this heavy burden upon him – in modern language: He felt guilty and responsible for all those children that were killed by Herod, king of Judea during his birth. Jesus had beaten Freud on his theory by quite the few hundred years (consciously or not) – he had known that he and his ‘Father’ are one; but that tricky snake that is the language, had tricked everyone else.
So cursed and slippery is the snake’s tongue: “It will give you knowledge of good and evil” it said. And it’s true what they say; the devil never lies, he just uses language against you – he is language (maybe). The fruit indeed gave us knowledge of good and evil, but it involves placebo…
I wonder; what was that fruit? Meat? – meat has always been a taboo in so many cultures in one way or another. Or is it a symbol for knowledge? Through knowledge we have learned that: “God is dead and we have killed him” and that the world that we know is just an illusion; thus any external reality is absurd and devoid of meaning. But we always had people of ‘good’ will: the gods, then Jesus (for a large portion of the planet), later philosophers and artists. An artist creates cults; like schools of thought or schools of craft, religions, or simply by presenting oneself as an example. Most people on this planet need to follow something; some fools believe in dreams, while others believe in rules. I’m really curious how the ancient cultures really saw the world, not how school and the bible teach us. They clearly grasped the essence of things, but the language was not rich enough to express what they felt – not that it could ever be able to… There is also the progression and classification of knowledge to consider. The achievement of spiritual understanding is a state of being. It becomes art when we try to explain it, albeit through words, sounds, pictures etc.

But did the trinity exist before the fruit? How far does the idea of ‘The Trinity’ go? Did Jesus imagine it outside his head as the universal will, or just from the noumenal one. Since he says that ‘They’ are simultaneously distinct and a unity, it’s easy for me to presume he addresses the human mind. Even if we call ‘The Trinity’:
-‘Father’, ‘Son’ and ‘Spirit’/’The Holy Ghost’;
-‘Logical’, ‘Spirited’ and ‘Appetitive’, like Plato;
-‘Super-Ego’, ‘Ego’ and ‘Id’;
there remains the constant number three. They may have called them differently or referred to slightly different things; it’s really hard to tell… I personally go with the Freudian classification, though the spiritual stuff sounds pretty good as well – especially as an homage to the ancient religions and arts.
Either way, regardless the names we give ourselves and what identity those selves assume, there’s always the will of one:

the Random Atom!

P.S.: not ‘t.R Atom’ the writer but the concept!

Despre Viață și Moarte

De câteva luni mă chinui să termin a doua provocare. Într-un final, iată rezultatul:

Welcome to Utopia
de t.R. Atom

“Animalul rațional când se naște, precum un câine matur, simte trăirile stăpânului său; cât există, gândește aceste trăiri, devine aceste trăiri; iar când moare, nu mai este.

Asa grait-a Randomat Omul.”

***

De ce spun stăpâni ai eu-lui? Pentru acelasi motiv care a dus la crearea zeilor. Însa omul modern a spus: “Nu! Eu cunosc ca El/Ei nu există, știința ne arată adevărul!” Dar s-a mințit sărmanul…
Căci cu toții avem un creator. E voința! voința Vieții însăși – care este voință.

Fluxul pare astfel creat din lipsa a ceva decât din plinătate. De ce se spune oare că Dumnezeu a creat lumea prin voința sa (și din voința sa – aș specula eu); și de ce să nu înlocuim “voință” cu “nevoință”? E oare vreo diferență? Sau nu vrem noi mereu ceva ce nu avem? Prin urmare: “a voi” e totuna cu “a vrea”? iar “a vrea” – cel puțin mie așa îmi inspiră – desemneaza însăși dorința.”

***

Este oare această “ganduire” a universului? (Dumnezeu) – sau doar că noi, ființe raționale, îi atribuim astfel de calități. -cât de grea poate fi povara singurătății…-

Abia acum îl inteleg pe Nietzsche. În “Omenesc prea omenesc” spune că artistul e cel care “nu vrea să renunțe cu nici un preț la interpretările strălucitoare și profunde ale vieții (…). Aparent, el luptă pentru demnitatea și importanța superioară a omului; în realitate, nu vrea să se lipsească de cele mai eficace premise pentru arta sa, deci de fantastic, mitic, incert, extrem, de simțul pentru simbolic, de supraestimarea persoanei, de credința în ceva miraculos în natura geniului: el consideră, așadar, perenitatea felului său de creație mai importantă decât devotamentul științific față de adevărul sub orice formă, oricât de simplă ar apărea aceasta.”

Nu suntem astfel cu toții poeti? Oare astfel, ca parte din univers, îi dam noi viață? – prin urmare, “viață” e totuna cu “voință”; sau poate doar o urmare a acesteia.
Dar divaghez…

Și totuși…

Religia, unii spun, este învățătura care propovăduiește moartea. Eu spun: poate religia e o artă; iar ca oricare altă artă, întinde pânze în neant. Muștele se prind în pânză și acolo își găsesc moartea, însă păianjenul se plimbă printre pânze, aceasta e viața sa. Fiți așadar ca păianjenul! Așa grăieste eul.

Sau poate religia e o artă care se vrea filosofie. Ca un păianjen – care știe pânza ca pe sine insuși, căci pânza chiar din acesta provine -, asemenea este profetul. El își înțeapă “victima” cu același ac cu care a cusut pânza sa. Pe cei cu spiritul slab, veninul îi ucide de curând ce s-au născut; pe cei puțin mai puternici îi ucide lent și dureros; iar pe cei puternici îi alimenteaza, le dă viață. Așa grăit-a Randomat Omul.

Artistul așadar e cel ce nu vrea să moară, și in lupta sa cu adevărul (inevitabilul), își falsifică moartea. Necesitatea de a exista în eternitate duce la inventarea atâtor scuze: toate spun că spiritul e etern (sufletul). Dar eu vă spun: fugiți de acest venin; se înfățișează ca o vată de zahăr, însă vine din măruntaiele păianjenului. Pânza acestuia promite odihnă; adevăr îți vorbesc: să nu îl crezi, căci somnul dulce pe care ți-l promite va fi unu veșnic. Te indemn dragă prieten, odihnește-te când vrei tu și unde voiești tu dar nu la îndemnul nimănui. Păzește-te astfel de pânza celor ce-ți vor moartea; iar de vei afla cumva că tu însuți ești păianjen, așterne-ți dară pânza, și dormi tu singur în ea – măcar atâta decență să ai, fie-ți vanitatea o virtute!

 

P.S.: nu m-am putut abține să nu împrumut nițel din vocea lui Zarathustra, e atât de dulce! (o fi oare venin sub chip de aur?)

Despre țara culturii

“Prea departe-n viitor zburat-am: fiori m-au străbătut.
Și când rotitu-mi-am privirea, iată! acolo timpul fostu-mi-a singurul contemporan.
Atunci zburat-am îndărăt, acasă – și tot mai grabnic:  așa ajuns-am la voi, oamenilor de azi, și-n țara culturii.
Pentru-ntâiași dată adusu-mi-am un ochi pentru voi și-o binevoitoare dorință: adevăr grăiesc vouă, cu dorul în piept venit-am.
Dar care-i povestea? Oricât mă temeam, – izbucnii în râs! Niciodată ochiul meu n-a mai văzut ceva atât de pestrițat!
Râdeam și râdeam, în vreme ce picioru-mi tremura, și inima la fel: “Aici fără-ndoiala, e patria tuturor oalelor cu vopseli!” zisei.
Boiți cu cincizeci de pete pe chip și mădulare: așa ședeați, spre mirarea-mi, oamenilor de azi.
Și-n juru-vă cu cincizeci de oglinzi ce măguleau și vorbeau în spate jocul vostru de culori!
Adevăr grăiesc vouă, voi n-ați putea să purtați nicidecum o mască mai bună, oamenilor de azi, decât propriul vostru chip! Cine v-ar putea cunoaște?
Umpluți de semnele trecutului, și chiar și-aceste semne-acoperite cu semne noi: așa v-ați ascuns voi bine de cititorii de semne!
Și chiar de-ai fi cercetător de rărunchi: au cine mai crede cu-adevărat c-aveți rărunchi? Din vopsele și bucăți de hârtie lipite parcă ați fi plămădiți.
Toate vremurile și neamurile se văd ca un ghiveci sub vălurile voastre; toate datinile și credințele vorbesc din gesturile voastre un grai ca un ghiveci.
Acela ce v-ar lipsi de văluri și pelerine și culori și gesturi: s-ar alege, nici mai mult, nici mai puțin, cu ceva ce i-ar ajunge ca să sperie cu asta păsările.
Adevăr grăiesc voua, eu însumi sunt speriată pasăre ce v-a zărit odată despuiați și nevopsiți; și, când scheletul vostru-mi făcuse cu mâna semne drăgăstoase, luatu-mi-am zborul.
Mai bine-aș vrea să fiu lucrător cu ziua pe tărâmul celălalt și la umbrele de altădată! – mai plini și mai zdupeși ca voi, pe cinstea ea, sunt cei din cea lume!
Aceasta, chiar aceasta-i amăreala din pântecele meu, că nu vă sufăr nici goi, nici în veșminte, oamenilor de azi!
Toate neliniștile viitorului și tot ce-a-nfiorat vreodată păsările rătăcite, adevăr grăiesc vouă, sunt mai liniștitoare și mai prietenoase decât “realitatea” voastra.
Căci voi așa grăiți: “Reali pe deplin suntem noi, și fără de credință și deșartă credință”. Așa vă umflați în piept – și vai, chiar lipsindu-vă pieptul!
Da, cum ați putea să credeți, pestrițaților? – voi care sunteti icoană a tot în ce s-a crezut vreodată!
Umblătoare dezmințiri ale credinței înseși sunteți voi, și cotonogirea tuturor gândurilor. Nevrednici de crezare: așa numescu-vă eu, realilor!

Așa însă am s-o las mai ușor cu voi, căci greul eu îl am de purtat; și ce m-ar stânjeni ca niște gândaci si fluturași s-ar mai așeza pe bocceluța mea?
Adevăr grăiesc vouă, cu-atâta n-o să mi se facă mai grea! Și nu de la voi, oamenilor de azi, mi se va trage marea vlăguire.
Vai, pe unde să mă mai sui acuma cu dorul meu? Din munții toți mă uit eu după țări ale tatălui și țări ale mumei.
Dar o patrie n-am găsit nicăieri: neașezatu-s în nici o așezare, și lângă orice poartă stau să plec.
Străini sunt pentru mine, și-o bătaie de joc, toți oamenii de azi, înspre care, nu de mult, îndemnatu-m-a inima; și-alungatu-s din țările tatălui și țările mumei.
Așa că mai îndrăgesc doar țara copiilor mei, cea nedescoperită, din marea cea mai de departe: pe ea le cer vântrelelor mele s-o caute și s-o caute.
În copiii mei doresc să-ndrept neajunsul că eu sunt copilul străbunilor mei: și-n tot viitorul – acest prezent!”

Așa grăit-a Zarathustra.

Băiatul și cufărul de aur

Socrate s-a născut într-un sătuc nu departe de un vechi oraș din care acum au mai rămas doar ruinele. Fiind sărac, acesta nu a avut niciodată prilejul de a călători dincolo de granițele localității sale; chiar și așa, el nu a dus niciodată lipsă de cele necesare omului pentru a trăi o viață fericită. Era iubit de familia sa, avea prieteni și un talent înnăscut pentru calcule. Localitatea fiind mică, iar acesta dând dovadă de o neasemuită energie de spirit, cunoștea toți localnicii și se bucura de respectul lor. Însă Socrate avea și un defect. Bunicul său, Theodosie, avea reputația de mare explorator. În realitate era, de fapt, un spirit liber – un om care toată viața sa a trăit doar pentru aventură. Era totuși un om cumsecade și respectat de toți, mai cu seamă de nepotul său Socrate, care îl idolatriza. De fiecare dată când acesta se întorcea din câte vreo peripeție, își așeza nepotul pe genunchi și îi povestea ore în șir. Curios din fire dar și ațâțat de minunățiile bunicului său, în timp, în sufletul lui Socrate, acea goliciune tipică omului, crescu.

Theodosie muri într-o vară pe când iubitul său nepot avea 16 ani. Multă lume l-a jelit, dar în timp, luându-se cu alte treburi, localnicii au uitat de el. Socrate a încercat și el să facă la fel, însă acea goliciune nu îi dădea pace. Adesea, stând pe deal după apusul soarelui, contempla nenumăratele aventuri pe care și le amintea de la bunicul său. Vrăjit de aceste închipuiri care i se formaseră în minte, acesta se hotarî într-un final să plece în căutarea vestigiilor neamului său. Nu anunță pe nimeni; își luase ceva provizii pentru drum, și trezindu-se cu noaptea în cap, apucă pe drumul către vechiul oraș distrus în razboi. Ruinele l-au surprins. Ieșind pentru prima oară în lume, Socrate era fermecat de fiecare lucru nou pe care îl întâlnea. Se minuna de magnitudinea distrugerii provocate, de puținii oameni care au mai rămas în acel loc și de felul în care își administrau aceștia viața. Le asculta tuturor poveștile cu nesaț și le citea pe chipuri algoritme. Începea să vadă legături între poveștile acestora și propria sa identitate, ascunsă sub multele straturi ale obișnuinței. Însă pe măsură ce simțurile îl ajutau să acumuleze noi informații, acesta începuse să își piardă răbdarea. Poveștile i se păreau acum banale, oamenii seci și simpli, realitatea absurdă și mai mult decat orice, acel gol în suflet care cândva îi alimenta curiozitatea, acum îi oferea doar neliniște. Fără să își dea seama, își întipărise în minte un obiectiv: va căuta sublimul, și-l va ține alături chiar dacă i-ar lua toata viața; de altfel, gândea el, ce rost avea să trăiască dacă această scurtă experiență pe care o numim viață, ar fi plină doar de iluzii și lucruri neînsemnate. Cutreieră acel mic univers și adună o sumedenie de lucruri, însă pe masură ce găsea obiecte noi, pe cele vechi le lăsa în urmă. Într-o zi, scormonind printre ruine, găsi un cufăr poleit cu aur. Era un obiect mic și nu prea greu. Îl luă în brațe și îl cercetă o vreme. Părea vechi, aproape antic: plin de cute și cu un lacăt ruginit, dar cu un mecanism complex. A spart lacătul cu greu, dar când privi înăuntru, acesta era gol. Înafara unor inscripții pe care nu le putea descifra nu se găsea nimic, însă Socrate simți că acele inscripții erau tocmai ceea ce căuta el – niște scrijelituri în lemn. Din acea zi s-a străduit să le înțeleagă, să le ofere un sens statornic.

S-a întors cu el în satul natal care acum i se părea atât de straniu. Oameni pe care credea că îi cunoaște păreau acum niște năluci. Oameni pe care îi iubea, persoane a căror caracter l-au inspirat cândva, îl lăsau aproape dezgustat. Le-a prezentat tuturor cufărul dar nimeni nu părea să aprecieze adevarata valoare a acestuia. Râdeau de el, îl tratau ca pe un copil; “visătorul” îl strigau acum toți cei pe care obișnuia să îi respecte. În timp, s-a retras din ce în ce mai mult. Luându-și cufărul cu el, mergea la marginea satului lângă pădure și privea în adâncurile lui, prin inscripții. Prietenii, îndeosebi familia, începusera să intervină în viața lui într-un mod care îl irita. Încercau să îi explice că greșește, că își irosește timpul și energia. I-au prezentat soluții, apoi au încercat să i le impună – lucru care l-a distanțat și mai mult. La început, fiind suficient de naiv încât să creadă că din iubirea ce i-o poartă, l-ar înțelege sau măcar l-ar accepta și l-ar lăsa în tihna ce și-o găsise, încerca să le descrie comorile pe care le aflase în această excursie. Mai apoi a ajuns la dureroasa concluzie că trebuie să aleagă, iar alegerea pe care o făcuse nu a fost pe placul celor dragi. Unul câte unul au dezertat până când, dupa nu mult timp, doar un prieten i-a mai rămas. Acesta, deși nu îl înțelegea, din motive ce poate nu pot fi explicate în simple cuvinte, i-a rămas fidel. Împărțea singurătatea cu Socrate și îi asculta poveștile; în toți acei ani grei și lungi nu l-a părăsit niciodată. Iar când Socrate părăsi această lume, prietenul său făcu întocmai cum a fost instruit. L-a înmormântat într-un loc obscur la marginea satului și i-a pus cufărul în brațe, iar pe mormânt a lăsat o piatră funerară pe care scria doar atât:

Cel ce se va îndupleca să se avânte în străfundul întunericului,
Lepădându-și tot ce îi e drag,
Scormonind prin hău și mâl și viermi,
Găsiv-a grea comoară și amară.
Căci urât e adevărul, dar măcar e sincer;
Și nerod e cel ce în posesia unui astfel de prieten,
Va șovăi și-i va întoarce astfel spatele.